Ai văzut de curând un bebeluș? În realitate sau chiar în vreun filmuleț online? Era și un părinte în scenă?
Sau, dacă ești deja părinte, poți să îți aduci aminte un episod specific în care îți priveai copilul din apropiere la felul în care se manifestă în relație cu tine?
Fiecare trăim diferit “întâlnirea” cu aceste ființe minunate în trupuri mici. În funcție de propriile “lentile” de care tot vorbim în articolele de pe blogul Coherent We Space, putem să percepem mai mult sau mai puțin din Întregul ce este însă ceva pare evident pentru oricine privește un bebeluș… nevoia lui de contact și îngrijire pentru a supraviețui.
Nevoile de bază implică o conectare fizică și emoțională
Din punct de vedere biologic, toți bebelușii au nevoie de un părinte care să aibă grijă de ei. Micuții comunică dincolo de cuvinte încă de când sunt în pântec. Fiecare femeie-mamă declară fără echivoc că au simțit o comunicare energetică cu propriul copil. Chiar și tații pot să dezvolte o relaționare foarte jucăușă cu propriul copil încă din perioada sarcinii. După naștere bebelușii interacționează și mai explicit, folosesc zâmbetul, plânsul, gânguritul sau întinderea mâinilor pentru a își comunica nevoile. În situația ideală, se pot baza că acestea vor fi înțelese și împlinite într-un mod consistent de adulți iubitori care îi mențin în siguranță și învață împreună reglarea emoțională.
În cazul în care îngrijitorul nu reușește să împlinească nevoile fizice sau emoționale, voit sau din cauza absențe necesare sau probleme de sănătate, copilul începe să se adapteze la situație în varii forme pentru a primi minimul necesar. Aceste adaptări sunt strategii spontane născute firesc în copil însă dacă sunt repetate, ajung să devină tipare limitative de răspuns. Pe termen lung, inhibă spontaneitatea, conectarea autentică, manifestarea cognitivă și creativă și simțirea de a fi autentic.
Atașament sigur sau nesigur?
Poate că deja aceste denumiri te-au dus cu gândul și simțirea la siguranță. Ai dreptate! Despre această caracteristică este vorba în primii ani. În aceste percepții timpurii Iubirea e natura copilului iar întreruperea ei poate avea loc doar dacă mediul său este amenințător pentru supraviețuirea sau siguranța sa emoțională.
Teoria atașamentului se referă la modul în care formăm legături intime, fizice și emoționale cu ceilalți plecând de la situațiile la care am fost expuși în primii ani de viață. John Bowlby a dezvoltat această teorie plecând de la comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor. Ulterior, aceste versiuni timpurii au fost îmbogățite de psihologul canadian Mary Ainsworth care a înregistrat răspunsurile copiilor la prezența și absența mamelor, dar și a unui străin. Pe baza acestor observații au fost descrise 4 stiluri de atașament: sigur, nesigur-evitant, nesigur-ambivalent și nesigur-dezorganizat.
Este agreat de întreaga comunitate științifică faptul că perioada intrauterină și primii doi ani sunt definitorii în modul în care internalizăm simțul sinelui, relațiile cu ceilalți și cu viața. Descrierile de mai jos sunt inspirate din munca unor terapeuți și cercetători dedicați subiectului de peste 30 ani, Daniel Siegel și Diane Poole Heller.
Ce presupune un atașament sigur?
Copiii care au crescut de obicei cu multă dragoste și sprijin din partea unui adult care au răspuns în mare măsură nevoilor fizice și emoționale. Aceștia își văd părintele ca pe un cadru sigur, de încredere de unde prind curaj să exploreze lumea în mod independent și să revină pentru confort și împărtășire.
Te întrebi și tu ce înseamnă “în mare măsură”? Te înțeleg perfect. Înainte de a îți răspunde vreau să îți împărtășesc ceva ce am observat în lucrul cu părinții. E paradoxal de multe ori tocmai cei care au o capacitate foarte mare de a fi conștienți de sine și dedicați în relația cu copiii sunt și cei care au cele mai multe îndoieli și temeri că nu sunt suficienți de buni. Ce este și mai interesant este că această frică pare să fie prezentă încă din perioada sarcinii, așa cum ne-au declarat peste 15 mămici din 17 cu care am comunicat recent pe această temă. Care crezi că e rădăcina acestei temeri?
Iar ca răspuns mai concret, cercetătorii mai sus amintiți sugerează că studiile demonstrează că și cu 30% de răspunsuri prompte din partea părinților, suficient de bine acordate emoțional și mental, copilul își va menține atașamentul sigur. Așadar natura noastră este să simțim iubirea și să avem siguranța ca program înnăscut. Este nevoie de prezența și empatia părinților și o relație suficient de bună între ei, nu perfectă, ca senzația de siguranță viscerală să rămână naturalul copilului.
Cum recunoaștem în adulții de azi faptul că au un atașament sigur?
Aceștia au mari șanse să devină adulți interdependenți, conectându-se cu alții în moduri sănătoase și reciproc avantajoase. Sunt bine atât în conexiune, cât și pe cont propriu. Pot gândi cu flexibilitate, pot percepe o gamă largă de posibilități, se simt confortabil cu emoțiile, cu diferențele și rezolva conflictele fără prea multă dramă. Ei pot interioriza dragostea simțită din partea oamenilor, iartă ușor și sunt profund dornici și proactivi pentru a restabili legătura după o situație tensionată.
Când apare atașamentul nesigur?
Ai aflat deja că natura fiecăruia dintre noi atunci când venim pe lume este Iubirea și Siguranța. Ei bine, nesiguranța este ceva ce copilul învață prin întreruperi substanțiale în conectarea cu părinții. Poate apărea când la începutul vieții sale, copilul a fost expus la:
- neglijare fizică sau emoțională
- abuz verbal, fizic sau sexual
- separerea de părinte
- schimbări fecvente
- experiențe traumatizante, boli grave sau accidente
- tulburării psihice ale îngrijitorilor
În cazul unor astfel de începuturi în viață în relațiile cu părinții, copilul este nevoit să adapteze modul de a interacționa sau a se comporta pentru a avea nevoile împlinite. Astfel, va dezvolta una dintre cele 3 tipuri de adaptare care dau tema celorlalte stiluri de atașament despre care vom povesti în articolul următor.
Trauma – întreruperea bruscă sau frecventă în conectarea cu părinții
Atunci când părintele este el la rândul lui profund traumatizat șansele de a transmite suferința prin abuz sau neglijare sunt extrem de mari dacă acesta nu cere suport pentru integrarea propriului trecut. Însă, dincolo de aceste cazuri extreme, din exemplele de mai sus poți să observi că nu toate au de-a face cu Iubirea pe care părinții o poartă copilului ci cu prezența lor fizică și emoțională. Mai mult decât atât, valența mai subtilă este că ține de percepția copilului asupra prezenței și conectării cu părinții nu de faptele acestora din urmă.
Din experiența din terapie pot să îți mărturisesc că uneori poate să fie nevoie de o singură situație extremă și singulară pentru ca mecanismul de încredere să fie profund perturbat. Amintirea concretă devine inconștientă însă rămâne starea și pe parcursul anilor se manifestă ca un blocaj mental-emoțional în relaționare sau chiar poate să se agraveze până devine o afecțiune, boală.
Ce episoade singulare pot să perturbe tiparul de atașament al copilului?
Primul care îmi vine în minte este un episod în care copilul are o intervenție medicală și este ținut de asistentă. Atunci el se simte speriat, neputincios, depășit și părinții nu sunt lângă el. Dacă acea tensiune pe care cel mic a resimțit-o nu este eliberată la reconectarea cu cei dragi, aceasta poate lăsa urme adânci în sistemul său de relaționare.
Alte exemple pot fi situațiile în care este lăsat cu alte persoane, deși de încredere, pentru mult timp fără să fie pregătit sau este implicat/asistă la un accident din viața reală/văzut la TV/online. Toate acestea pot provoca stări de șoc și pot fi trecute cu vederea de cineva care nu cunoaște simptomele.
Din acest motiv, unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem face copiilor este să învățăm cum funcționează sistemul nervos și cum putem dezvolta reziliența. Cu o minimă informare pe acest subiect putem să îl spijinim să depășească momentele dificile sau situațiile în care tensiunea interioară crește treptat până devine traumatizant pentru copil.
Ce se întâmplă, de fapt, în psihicul copilului atunci când îi este întreruptă starea de siguranță în relaționarea cu părintele?
Această modificare în atitudinea și răspunsul fizic, mental-emoțional este o strategie inconștientă. E o formă naturală, instinctivă a copilului de a răspunde lipsei pe care o resimte în relația cu părintele dar care îl ajută să primească împlinirea nevoilor emoționale și sociale. Cu cât sunt mai mult repetate situațiile care îl pun pe copil în ipostaza de nesiguranță, cu atât mai adânci vor fi rețele neuronale aferente. Acestea îl vor predispune ca strategia pe care o găsește și folosește total inocent acum să devină modul în care se va raporta la majoritatea relațiilor sale de mai târziu – în prietenii, la muncă, în cuplu și familie.
Toate aceste tipare se dezvoltă din timpul sarcinii și din primele clipe de după naștere. De cele mai multe ori “șablonul” de relaționare este setat încă de dinainte să vorbim. Din acest motiv nu putem accesa aceste aspecte cu mintea conștientă, prin limbaj ci doar angrenând expresivitatea corpului și dimensiunea simbolică, sufletească.
Cum se manifestă tiparele de relaționare nesigure în relația cu sine și cea de cuplu din viața adultă?
Nu mai este un secret pentru nimeni preocupat de propria dezvoltare faptul că avem tendința de a intra în relații cu persoane care stârnesc în noi stări similare cu cele invocate de părinți în copilărie. Pe de o parte găsim confortul și siguranța, însă se pun în act și aspectele mai puțin plăcute care ne-au marcat. Deși se creează premizele unei noi dureri sau retraumatizări, putem privi acest aspect inconștient ca fiind modalitatea prin care ne oferim darul să integrăm trecutul. Putem astfel să ne dezvoltăm abilitățile de care avem nevoie pentru a alege dintr-un loc mai conștient și lucid partenerii de cuplu și modul de a fi în relație.
Iubirea și Libertatea autentică se pot simți cu adevărat atunci când integrăm propriile experiențe limitative.
Avem vești bune!
Deși este neplăcut și chiar tragic că pentru unii dintre noi startul în viață nu a fost unul lin, vestea bună e că atașamentul de siguranță este setarea fundamentală, biologică a fiecăruia dintre noi. Suntem construiți perfect pentru a reactiva oricând trăirea viscerală a siguranței chiar și dacă ceea ce am trăit în pântec sau în primii ani de viață nu a fost ideal.
“Trauma este un fapt al vieții însă nu trebuie să devină o sentință pe viață. Trauma nu doar că poate fi vindecată însă cu ghidarea și suportul adecvat poate să fie profund transformatoare.” – PETER LEVINE, expert cu peste 50 de ani de experiență în lucrul cu trauma
Așadar cu educație corectă, blândețe, răbdare, beneficiind de relații sigure și ghidajul corect pentru a practica noi abilități putem să aducem lumină și iubire până și în cele mai întunecate sau dense experiențe care ne-au șlefuit devenirea.
O invitație la Luciditate, Iubire și Libertate
Dacă ar fi să aleg ceva esențial care are potențialul de a ne schimba total viața este să revizităm conștient modul în care am perceput relația dintre părinții noștri.
Atenție, nu relația cu mama și relația cu tata ci relația dintre ei. Aici este sămânța nevăzută și prea puțin investigată a multor conflicte interioare.
Eu și Yugen suntem aici cu iubire și dedicare pentru tine dacă dorești să descoperi ce încă îți dictează modul de relaționare care are originea în perioada de sarcină și primii tăi doi ani de viață.
Cu ce rămâi după această împărtășire? M-ar bucura mult să îmi scrii ce a trezit în tine. Îmi poți scrie oricând accesând pagina de Contact.
